poate carnea nu vorbeşte aceeaşi limbă

__________________

obiect „carne”

informații privind achiziționarea lucrărilor originale pot fi găsite la finalul articolului.

înapoi

mintea a fost parţial discutată, pe scurt, în proiectul anterior. mai precis, mintea noastră, cea concepută ca fiind ataşată de noi. dorim să redirectionăm atenţia cititorului către ceea ce rămîne legat de aceasta, dar este constant marginalizat: componentele excluse în mod curent din a fi considerate constitutive ale întregului, şi reduse, în schimb, la rolul de simpli cărăuşi: noi.

obiectele „carne”. corpul. carnea.

însă carnea poate suferi din cauza unor bariere de limbaj existente între ea şi minte.

eu şi carnea putem avea o anumită dificultate în a ne înţelege reciproc. relaţia noastră este marcată de recunoaştere eronată.

carnea poate părea plictisită; plictiseala este trăită ca o compresie, (nu un vid) o aplatizare produsă de repetiţie şi de expunere prelungită la medii care cer o prezenţă continuă, dar care oferă foarte puţin la schimb. corpul se aşază în inerţie. rămîne totuşi alert în interiorul ei, aşteptînd o nouă senzaţie. senzaţia nu apare.

• îmi place să compar această stare cu un fel de „noise-cancelling” adaptiv; un ceva care atenuează un cîmp al senzației pentru a rămîne capabil să capteze stimui noi.

• din acest unghi, înțeleg pe deplin fetișul. deși nu am explorat suficient încît să ader la ceva anume, există, în fetiș ceva care permite unei hiperfixații (din care, personal, am multe) să fie folosită ca sursă de suprastimulare plăcută pentru un individ altminteri sub-stimulat.

carnea este rușinată. această rușine nu este generată intern, ci învățată (detaliez mai jos), sedimentată prin norme. acestea fac anumite posturi ori mișcări improprii. corpul absoarbe judecată pre-reflexiv și se contractă înainte ca gîndirea să intervină.

carnea, uneori, pare sexuală, deși sexualitatea se înregistrează constant ca fiind deplasată față de scenariile care îi sunt puse la dispoziție.

• un anume grad de dismorfie trebuie recunoscut aici. „normalitatea” socială prescrie o coregrafie strict definită pentru corpul masculin (pe care eu îl dețin), stabilind formele și temporalitățile acceptabile ale dorințelor lui. ceea ce depășește aceste prescripții - sau nu reușește să se conformeze lor - nu se reduce la plăcere, ci revine sub formă de distorsiune. mă recunosc ca bărbat, într-un corp masculin și recunosc o orientare în mare parte heterosexuală; aceste coordonate au fost examinate cu suficientă atenție. și totuși, de cele mai multe ori, dorința sexuală pare să funcționeze precum articulată exclusiv prin anima, nu prin „forma masculină” inteligibilă social.

„conferință - obiecte 4 și 5”. ulei pe pînză. finisaj semi-mat. 80cm x 60cm.

carnea este în conflict cu ea însăși. transmite semnale contradictorii, iar impulsurile se ciocnesc. corpul vorbește aici pe registre care se suprapun, iar -

- eu nu pot asculta mai mult de o voce deodată. :(

corpul nu ar trebui înțeles ca o proprietate suverană.

asta în ciuda insistențelor libertariene (și adesea chiar liberale) că el ar fi „al tău”. cultura occidentală contemporană promovează o retorică aproape ridicolă a proprietății: corpul ca templu, corpul ca bun privat, în timp ce, ironic, organizează condiții economice sociale care îl exploatează pînă la epuizare completă.

capitalismul flatează subiectul cu limbajul autonomiei, dar structurează si fixează viața omului astfel încît capacitatea corporală este extrasă fără încetare, optimizată și, cînd devine inutilă, abandonată. corpul este sărbătorit în abstract, dar consumat în concret, iar în cele mai extreme manifestări ale acestei abordări, logica culminează în vînzarea efectivă a capacității corporale, a timpului, a intimității și chiar a integrității fizice în sine.

există și o altă înțelegere aici, pe care o găsesc favorabilă, și anume - dacă mi se permite să folosesc cuvîntul înfricoșător - cea usor mai comunistă.

această înțelegere nu neagă intimitatea corpului și nici nu romanticizează sacrificiul său. mai degrabă, ea respinge ficțiunea autonomiei totale a corpului. corpul nu este pe deplin al tău, în sens proprietar - și asta nu trebuie privită ca o pierdere.

există o recunoaștere a interdependenței materiale (pandemia, de exemplu, a făcut acest lucru evident: rezistența față de măsurile colective de sănătate a fost adesea prezentată ca o apărare a suveranității corporale, însă astfel de afirmații se bazează pe o abstracție). corpurile există în cadrul unor sisteme de circulație, de expunere, îngrijire și risc; a pretinde altceva este ideologic, nu emancipator. [1]

în acest cadru, obiectul 'carne' este înțeles ca un instrument - dar nu unul de consum. el reprezintă un mijloc prin care viața individuală și colectivă este susținută și, ca atare, trebuie protejat și îngrijit - nu doar de individ, ci și de întreaga societate. trupul contribuie la reproducerea și îmbunătățirea lumii, iar lumea, la rîndul ei, poartă responsabilitatea de a îmbunătății și menține condițiile în care trupul există. (astfel, sisteme universale de sănătate, rețele și plase de siguranță socială și programe de îngrijire colectivă nu sunt concesii, ci recunoașteri materiale ale acestei reciprocități)

corpul, așadar, nu este nici un sanctuar privat, nici o resursă brută de consumat. este o miză comună: vulnerabil și finit. infinit de valoros (nu în sens exploatativ). a-i purta grijă nu este un act de moralitate individuală (sau de moralitate în general), ci o necesitate politică. a-l exploata în timp ce predici autonomie este ipocrizie, a recunoaște apartenența sa parțială - către sine și către ceilalți - înseamnă a situa întruparea în solidaritate, nu în individualism morbid.

se conclude că trupul nu este pur și simplu al tău. lumea participă la conturarea lui. nu este o chestiune de opinie; susțin că este o chestiune de fapt. nici corpul meu nu îmi aparține în totalitate - îi aparține și lumii, iar lumea participă la conturarea lui.

aici urma să fie așezat (iar) un text care să reflecte asupra unui episod din copilărie (iar) - aveam vreo șase ani. (se pare că îmi amintesc foarte multe astfel de episoade în ultima vreme)

textul era despre părinții mei și despre o vizită la bunicii noștri, despre mine făcînd o baie acolo (ceea ce nu era ceva obișnuit, și asta e aspectul ciudat care probabil m-a ajutat să-mi amintesc momentul) și alergînd gol pînă să mă așez pe canapeaua din sufragerie. textul trebuia să se concentreze pe momentul în care în cameră a intrat bunicul, și, poate pentru că voia să mă îmbrac ca să nu răcesc, a decis, fără vreun motiv clar, să mă convingă să pun haine pe mine în felul următor, pe care îl rețin acum foarte clar:

„Dumnezeu este în ceruri, și cerul este deasupra noastră. este nepotrivit ca penisul tău să fie îndreptat în sus către cer și către El.” (???????????)

această - cer iertare pentru expresie - verbalizare metodică complet tîmpită a raționamentului său m-a zguduit atît de tare încît, douăzeci de ani mai tîrziu, nu am nicio problemă să simt în continuare intensitatea fizică a șocului și a blocării totale a întregului meu sistem nervos care s-a produs în acel moment.

fără niciun fel de scăpare. m-am simțit văzut. în cel mai oribil mod posibil.

ce a învățat copilul:

conceptul că trebuie să fii extrem de atent la orice aspect al corpului tău și la poziția lui în lume atunci cînd ești gol. modul meu de operare este, și astăzi, informat de această lecție: a fi gol, oricît de natural ar fi, pentru mine nu presupune nimic natural; presupune doar precauție strictă. când sunt gol, sunt atît de riguros în fiecare mișcare pe care o fac, încît starea nu mai este una naturală, ci o activitate dificilă și intensă. a-ți mișca corpul gol e ca și cum ai pilota manual un avion, avînd în față o mie de butoane și o sută de lucruri la care să fii atent în același timp.

am vrut să explorez mai mult acest moment și cum el alimentează sentimentul meu de alienare față de propriul corp, dar, în urma unei conversații recente cu un prieten foarte drag - cu care îmi place să fiu în dezacord pe multe subiecte (și îmi place să cred că și lui îi place la fel) - am decis să scurtez povestea.

vedeți voi, există ceva (sau mai multe ceva‑uri) pe care încerc să le studiez prin procesele mele de expresie creativă. nu este / nu sunt evidente în acest moment, iar multe dintre aspectele lui / lor nu îmi sunt clare nici mie încă. există un sentiment de „nedreptate” aici, a argumentat prietenul meu - acela că folosesc experiențe din trecutul meu ca instrumente directe de explorare (în sensul cel mai utilitar al cuvîntului), deși ele sunt lucruri care mă definesc pe mine ca om și care ar trebui să mă ajute să construiesc o înțelegere atît despre mine, cît și despre oameni, în general. din moment ce nimic din procesul meu și din modul în care folosesc aceste amintiri ca instrumente de analiză nu este propriu‑zis uman, demersul devine auto‑subminant. prin urmare, admit. are dreptate.

este dificil, totuși, să înțelegi cu adevărat (a se citi: printr-un proces uman) o lume care se ți se arată doar sub formă de input-uri și output-uri. dar înțeleg că acțiunile mele de pînă acum s-au bazat prea mult pe această perspectivă. lucrez la o schimbare.

pentru a reveni acum la corp:

știm, din experiența celor care au trecut prin amputări, că, deși realitatea empirică ne arată un singur corp fizic, există, de fapt, două. acest lucru devine cel mai clar vizibil prin fenomenul membrelor fantomă și al durerilor fantomă. în absența cărnii, un al doilea corp devine mult mai perceptibil: o extensie fantomatică ce persistă în ciuda pierderii materiale. această persistență nu este metaforică; ea este consecința directă a arhitecturii minții, care menține o hartă extraordinar de detaliată a corpului - forma lui și mișcarea sa în timp real în mediul înconjurător - toate acestea funcționînd complet în afara conștiinței.

chiar și atunci cînd părți ale corpului lipsesc - sau sunt plasate experimental greșit (există metode de a păcăli percepția pentru a induce erori în localizarea spațială a corpului) - acest corp „intern” nu reflectă pur și simplu corpul fizic. fantoma nu se supune corecțiilor materiale. urmează propria sa logică și, în acest sens, abstract, constituie un obiect distinct, persistent și ireductibil la carne. corpul trăit și corpul reprezentat coexistă, se suprapun, dar nu sunt identice.

paralel acestui aspect, corpul poartă propria sa minte, luînd adesea decizii de unul singur și funcționînd autonom.

aici începe să se sfărîme dihotomia și dualismul minte-corp.

avem piesele puzzle-ului, unul care arată că relația dintre corp și minte nu poate fi descrisă adecvat ca „o minte într-un corp” sau „un corp care poartă o minte”, ci ca un corp care posedă o minte și o minte care posedă un corp.

suntem unități de patru: mintea minții, corpul minții, corpul corpului și mintea corpului.

fiecare dintre cele două produce o imagine a celuilalt. corpul anticipează și inițiază acțiuni fără consimțămîntul nostru (subiect aflat în prezent în dezbatere științifică, dar posibil chiar înaintea procesului nostru de luare a deciziilor conștiente), iar mintea, la rîndul ei, poartă în interiorul său o schemă completă a corpului: o anatomie fantomatică care continuă să existe chiar și atunci cînd referentul material a fost modificat sau îndepărtat.

sublinez importanța acestui mod de a înțelege unitatea 'noi', deoarece, după gîndurile mele de pînă acum, este singura cale de a ajuta, potențial, relația dintre corp și minte, dar și de a demonta simultan boala individualismului care afectează lumea contemporană, permițînd astfel ca trupul să fie privit atît ca util și implicat social, cît și ca respectat și protejat.

nu am rigoarea academică necesară pentru a transforma toate acestea într-o formulă mai bine structurată. mă rog să se poată extrage totuși un strop de sens din această perspectivă.

sunt neîndemînatic cu majoritatea lucrurilor. nu îmi manevrez mîinile cu grijă. observ cum ele îndeplinesc acțiuni de care nu am nevoie și pe care nu le autorizez întotdeauna: mici bruscări, mișcări subtile în exces, gesturi mărunte fără intenție clară. mîinile acționează, urmînd instrucțiuni ordonate din altă parte.

nu resimt iernile ca fiind deosebit de reci, nici verile ca fiind deosebit de calde, chiar și atunci cînd realitatea exterioară insistă că ar trebui - fie din cauza temperaturilor extreme, fie pentru că alegerile mele vestimentare sunt obiectiv nepotrivite pentru vreme. senzația, chiar și atunci cînd este prezentă, nu impune un răspuns, iar semnalele ajung fără urgență.

sensibilitățile mele fizice sunt inegale: anumiți stimuli (atingeri neașteptate, proximitate fizică nesolicitată) sunt resimțite ca intruzive și copleșitoare instantaneu. altele abia se înregistrează (leziuni minore, mici „violențe” ale accidentelor domestice cotidiene), trecînd fără o receptivitate semnificativă la durere.

diversitatea stimulilor externi se întîlnește, în mine, cu o distribuție incoerentă a răspunsurilor. nu există o logică internă pe care să o pot cartografia în mod fiabil.

folosesc ideile prezentate mai sus pentru a îmbunătăți relația dintre componentele „eu”-lui meu.

aici, deci, textul trebuie să se oprească - îl închid brusc. în mod deliberat.

[1] Romînia are o pagină extrem de traumatică în manualele sale de istorie, care conține atît cuvîntul „comunism”, cît și ceva despre autonomia corporală a anumitor grupuri de oameni. combinînd asta cu faptul că sunt un bărbat al cărui derapaj verbal l-a adus în punctul în care urmează să menționeze o problemă a femeilor, mă simt obligat să scriu această notă:

argumentul avansat mai sus - cum că trupul nu este pe deplin proprietate privată - NU constituie și NU implică susținerea unei poziții pro-viață în dezbaterile despre avort. (și nici o poziție împotriva îngrijirii medicale pentru afirmări de gen, de altfel)

pentru a înțelege de ce, trebuie să înțelegem că revendicările colective asupra corpurilor apar doar acolo unde acțiunea corporală implică direct societatea - înțeleasă aici ca un organism viu, interdependent material; așa cum s-a întîmplat în cazul pandemiei, pentru a continua cu exemplul din text, unde riscurile erau inevitabil împărțite. sarcina nu operează în acest registru, iar decizia de a duce o sarcină la termen nu ține de auto-preservarea societății și nu poate fi semnificativ încadrată ca atare fără o mînuire ideologică malițioasă a discursului argumentativ.

și chiar daca am accepta revendicarea pro-viață că reproducerea constituie o problemă socială - interesant, o afirmație absurdă și ridicolă susținută, în mod agresiv, doar de actori conservatori și republicani - povara ar reveni tot societății, în sensul în care, dacă societatea necesită rate mai mari de natalitate, tot ei îi revine responsabilitatea să transforme această nevoie în dorința constituentelor sale (în dorința oamenilor). asta implică investiții materiale: infrastructură socială, securitate economică, finanțarea educației și, poate cel mai important, crearea unei imagini a unui viitor care merită moștenit.

pînă cînd acestea vor fi cu adevărat aspecte ale „realului” (și, pentru moment, nu sunt), orice argument pentru implicarea statului în relația dintre un corp și proprietarul său - atîta timp cît societatea nu este explicit prezentă în relație - nu vizează viața, ci controlul asupra vieții și, ca să fim direcți, continuarea reglementării femeilor (și a anumitor minorități) sub pretextul grijii morale.

𖦹

vă rog, aveți grijă de propriul vostru corp!

• „obiect conştient 1” - vîndut la 150 € (din care 100 € au fost donați aici)

• „obiect rușinat 2” - disponibil pentru achiziție la 150 € (din care 100 € vor fi donați unui beneficiar)

• „obiect în celibat 3” - disponibil pentru achiziție la 150 € (din care 100 € vor fi donați unui beneficiar)

• „conferință - obiecte 4 și 5” - disponibil pentru achiziție la 150 € (din care 100 € vor fi donați unui beneficiar)

• plus un cost suplimentar de 30 € – 50 € pentru ramă (dacă se dorește), în funcție de modelul de ramă ales de cumpărător (procesul de înrămare este gestionat integral de mine).