instrumente de mediere a experienței trăirii

__________________

despre fenomenologia jocului

înapoi

informații privind achiziționarea lucrărilor originale pot fi găsite la finalul articolului.

există efort.

figuri abstracte pătrund în spații nefinisate, nerezolvate. nimic nu a fost încă consolidat în permanență. urmează deliberări asupra structurii și modurilor de prezentare.

- astfel începe să se desfășoare jocul.

în ’26, așa cum s-a întîmplat timp de decenii în stadiile tîrzii ale capitalismului, viața adultă a omului este definită și evaluată în cadrul unui set restrîns și în mare parte necontestat de parametri: productivitate, utilitate, succes. existența trebuie justificată prin rezultate; prezența trebuie cîștigată. aceste standarde sunt atît de rar prezentate drept angajamente ideologice, încît sunt aproape universal acceptate ca repere obiective ale realității; greu de interogat.

copilăria precede acest regim.

în copilărie, înainte ca acești parametri să fie stabiliți, mintea umană încă știe ce înseamnă să se miște liber. cogniția operează sub constrîngeri diferite. joaca nu este o pauză sau o recuperare între ture sau zile de muncă; nu este timp liber în sensul capitalist. joaca este o formă de libertate pre-politică, în sensul său radical și autentic.

copilul este cea mai eficientă ființă în inventarea lumilor. o face - la început - nu pentru a evada din realitate, ci pentru a exersa capacitatea sa fundamentală de a o transforma. a reimagina ce este și ce nu este înseamnă a exersa agenție.

mintea nu este încă în afara propriei posesii.

posesia minții de către exterior se impune treptat, fără avertizare prealabilă explicită, pătrunzînd spre interior. rezultatul: spațiul intern este reorganizat astfel încît gîndul devine lizibil, eficient, productiv. copiilor li se permit lumile imaginare cu condiția implicită ca aceste lumi să fie, în cele din urmă, abandonate; așteptarea nu este în mod inerent malițioasă. este, mai degrabă, pragmatism; reproducerea socială depinde de revenirea din 'altundeva'. dificultatea nu constă în cerința de a te maturiza, ci în presupunerea că maturizarea nu implică pierderi semnificative.

îngăduiți-mi o indulgență nu tocmai scurtă.

jucării sunt împrăştiate pe o mochetă gri care acoperă întreaga podea a sufrageriei. ele constă în următoarele:

decupaje mici din carton cu personaje din desene animate. capace de sticle din plastic, de diverse culori. carduri de credit expirate, cu imagini captivante - unul are un astronaut pe el. jucării de la ouă Kinder. pietre cu forme - subiectiv - satisfăcătoare.

pe aproape întreaga durată a copilăriei mele, sora mea este singura mea tovarășă de joacă. eu - doar eu - construiesc lumile în care locuiesc jucăriile noastre. eu proiectez mediile, atribui roluri, stabilesc narațiuni și, astfel, devin motorul și fundamentul realității noastre comune.

jucăm jocuri de fantezie. ne jucăm de-a tot felul de personaje fictive. apar întreruperi - suntem chemați la masă. ea îşi părăsește rolul și lumea în care ne aflăm. eu nu. rămîn în structură, nevrînd să risc dizolvarea ei, asigurîndu-mă că totul rămîne la locul său, dornic - ca mine - să revină sora mea. dacă o lume pare subdezvoltată, dacă o deschidere în poveștile mele nu duce nicăieri, jocul se oprește, iar dezamăgirea ei este imediată, vizibilă, transformîndu-se rapid în plictiseală și chiar într-o nuanță de tristețe. mă tem de asemenea rezultate, așa că trebuie să mă asigur că le evităm în permanență.

abia retrospectiv recunosc acest lucru drept o formă de muncă, dar nu tipul la care voi - ori eu - ne-am gîndi; nu muncă așa cum este înțeleasă în prezent, în sens capitalist, ci muncă plăcută. muncă cu adevărat suverană.

în timp, devin foarte bun în 'arta' mea. lumile mele dobîndesc un sentiment de completitudine care începe, treptat, să îl depășească pe cel al lumii exterioare.

procesul de maturizare nu a pus capăt acestei practici pentru mine.

îmi este ruşine. :)

cînd a apărut acordul tacit și în mare parte neverbalizat între mine şi sora mea - că, printr-o măsură comună, dar neprecizată, devenisem prea mari pentru a juca jocuri de fantezie sau pentru a ne juca cu jucării - eu nu am încetat această activitate. ea da. eu am continuat, în privat. (deoarece practica nu mai era aliniată cu ceea ce era considerat - de către cine? - adecvat.?)

jucăriile - o bună parte - au dispărut. aparatul cognitiv care le anima nu a dispărut.

stau pe canapea, într-o perioadă a verii care precede primul meu an de liceu.

formal sunt acolo, dar, în realitate, nu sunt; canapeaua este, de fapt, o căruță. mă legăn înainte și înapoi, în corespondență cu mișcarea căruței printr-un peisaj pe care l-am construit în mintea mea. o întrebare se conturează: oare sunt şi viitorii mei colegi, acum, într-un fel de tranzit imaginar al lor?

(vedeţi voi, „a cunoaște!” distincţia dintre realitate şi ficțiune este o sursă de disconfort aici. uneori, cred, a nu ști este favorabil cunoaşterii.)

oare și viitorii mei colegi ocupă vehicule private ale imaginației lor, purtîndu-i către acest nou spațiu social cu care urmează să interacționeze?

nu cunosc răspunsul nici azi. voi folosi acest text pentru a vă întreba: asa era şi pentru voi?

liceul funcționează, în parte, ca un loc de integrare socială. aici, indivizii sunt instruiți indirect să opereze în cadrul unor sisteme extinse de evaluare. el introduce individul în moduri mai formalizate de competiție și cooperare, pregătindu-l pentru participarea într-un ordin social și economic mai larg. în acest sens, liceul îndeplinește o funcție colectivă: aliniază subiecţi disparaţi la așteptări și norme comune.

în acest spațiu, în forme mai complexe, continui practicile mele imaginative. acest lucru este valabil mai ales cu cei care se apropie de mine, apărînd indirect. lumile fictive sunt aranjate, rolurile sunt asumate, iar scenariile se desfășoară.

nimic de aici nu a fost explicit încadrat ca joacă, dar era înțeles ca atare - de mine și, presupun, și de ei - iar acțiunea însăși era a naibii de asemănătoare. aceasta (această acțiune pe care o știu a fi joacă sub un deghizaj ineficient) oferea un spațiu mediat în care comunicarea putea să aibă loc cu piedici reduse. paradoxal, asumarea de roluri permitea o mai mare directitate. prin ficțiune împărtășită, apropierea devenea posibilă.

unele dintre primele mele sentimente „mai complicate” au fost gestionate prin joacă. majoritatea celorlaltora care au urmat, de asemenea - chiar dacă, acum, jocul se conturează din nou într-o formă diferită.

joaca este un instrument de mediere a experienței trăirii.

am în prezent 25 de ani.

îmi este ruşine, şi doresc să nu îmi mai fie ruşine.

rușinea revine, întrucît astfel se desfășoară jocul în prezent:

experiențele costisitoare din punct de vedere cognitiv sunt, pentru mine, filtrate prin ficțiune, ceea ce îmi permite să îndur sarcini pe care, altfel, le consider imposibil de gestionat. acest proces complică angajarea directă cu „realul”, însă „realul” nemediat este resimțit ca fiind abraziv, iar acțiunea lipsită de traducere produce fricțiune, oboseală și, de cele mai multe ori, eșec.

termenul pentru această condiție există. l-am întîlnit tîrziu. el descrie momentul în care activitatea este trăită ca fiind impusă din exterior dar golită de sens în interior. capacitatea pe care am dezvoltat-o în copilărie este acum mobilizată nu pentru a produce bucurie, ci pentru a rezista acestei goliciuni a „realului”; pentru a re-sacraliza acțiuni desfășurate în cadrul unui sistem pe care îl experimentez ca fiind fundamental indezirabil.

sper că nu sunt singur.

mă întreb în ce măsură acest mod de raportare la „real” constituie o adaptare și în ce măsură constituie o evitare a „realului”. pentru a aborda această întrebare, voi oferi exemplificări:

spălatul vaselor este reconfigurat astfel: sunt legat de o navă, amîndoi suspendați în spațiu. efectuez reparații extravehiculare. bucătăria contractă gîndirea; spațiul imaginat îi permite expansiunea, iar eu devin astronautul de pe plasticul cardului expirat. mîinile mele nu spală vase - ele execută operațiuni inginerești pe care nu am cunoștințe necesare să le pot concepe corect, dar acest lucru nu contează (doamne ajută). nu mîna este cea care repară nava, ci mintea.

crizele de astm: o creatură ghemuită, ca un gremlin, se așază pe pieptul meu, căutînd o cale de pătrundere. analizez rațional posibilii factori declanșatori, dar gîndul este deplasat. mai exact, este sustras de un medic care apare lîngă mine și îl finalizează în locul meu. acesta formulează un avertisment, apoi dispare. (nu este vorba despre o delirare, ci despre dramatizare; o reorganizare a senzației într-o formă pe care o pot suporta)

ducerea gunoiului: livrez un colet de importanţă semnificativă unor entități obscure, investite cu o autoritate considerabilă, a căror intervenție reciprocă, de natură tranzacțională, produce transformarea aproape magică a locuinței mele într-o versiune cu „o densitate mai scăzută de acumulare a obiectelor inutile desemnate drept gunoaie”. este, pînă la urmă, un schimb, vedeţi?

îmbăierea: o ceremonie de dizolvare parțială, în care unii atomi ai lui „eu” își încep aventura dincolo de marginile corpului meu, pornind prin infrastructura veche a sistemului de canalizare al orașului.

prepararea cafelei: desfășor o operațiune alchimică, al cărei produs final - o infuzie întunecată și amară - instalează în corpul consumatorului ,temporar, facultatea voinței. într-un anumit sens, asta nici nu mai este, propriu-zis, ficțiune.

nu voi enumera toate lucrurile pe care le transform în altceva, căci înțelegeţi ideea. pe scurt, totul - de la muncă la timp liber, de la durere la plăcere, de la banal la extraordinar - este trăit *și altfel, în paralel, mintea mea alegînd să se concentreze în mare parte pe acest *și altfel.

*şi altfel tot din prezent:

mă culc tîrziu noaptea, parțial pentru că sunt notoriu de incompetent în a-mi impune un ritm circadian sănătos, și parțial pentru că sunt atașat de orele la care știu că majoritatea oamenilor din viața mea s-au retras deja, împrăștiați în versiunile lor îndepărtate și inaccesibile de „altundeva”, departe de „aici” (acest „aici” reprezintă astfel o rară ocazie în care „realul” adoptă o trăsătură dorită pentru mine. îmi place să locuiesc în „aici”).

somnul este deci amînat pînă cînd toate cerințele externe s-au retras. abia atunci mă retrag şi eu, cu un obiect în mînă. acesta este un ritual, iar ritualurile cer precizie:

obiectul trebuie să fie relativ mic - nu mai mare decît degetul meu mare - și să aibă o geometrie pe care mîna mea o recunoaște deja și cu care este familiarizată. (a fost odinioară una dintre jucăriile din ouăle Kinder, apoi o criuciuliţă metalică - despre asta povestim, poate, altădată. - în prezent, este aproape întotdeauna o brichetă). această familiaritate este esențială, căci cu cît recunosc mai bine forma sa, cu atît mai eficient o pot ignora, eliberînd atenția în loc să o captureze și permițînd concentrarea mea să fie direcționată în altă parte.

cu ochii închiși (uneori în mod deliberat acoperiți, împreună cu urechea expusă - dorm pe o parte - cu ajutorul unui material textil, o haină, orice) inițiez o mînuire continuă și reglabilă a obiectului, sincronizată cu mișcările imaginare ale unor personaje fictive care desfășoară scenarii fictive.

ritualul este folosit pentru a traduce, indirect, aspecte ale „realului” care rezistă formulării directe. procesul este analogic, iterativ și nu alunecă în visare. conștiința rămîne intactă, iar distincția dintre ritual și vis este intenționată. înainte de somn, manipulez personaje; în vis, eu sunt personajul.

(sunt sigur că acest fragment este imediat inteligibil pentru unii. îmi cer iertare. nu am găsit niciodată o modalitate satisfăcătoare de a explica de ce aproape întotdeauna există o brichetă în pat dimineața. am fost întotdeauna conștient de „cum” ajunge acolo, încă sunt confuz în legătură cu „de ce”. așa că ridic din umeri.)

în condițiile contemporane, viața interioară este așteptată să fie reglementată, nu în primul rînd pentru bunăstare, ci pentru productivitate. imaginația este tolerată doar în măsura în care generează valoare măsurabilă. fantezia fără rezultat este percepută ca regresie, ca patologie. rușinea se răspîndește acolo unde odinioară locuia libertatea.

acest text nu trebuie primit ca o apărare necondiționată. aceste lumi interioare sunt costisitoare. ele funcționează ca mecanisme de adaptare, iar unele dintre ele sunt demonstrabil maladaptive (recunoașterea acestui fapt nu necesită moralizare, ci claritate analitică). ele întîrzie acțiunea din partea mea, epuizează energie și deseori impun perioade de retragere față de persoane pe care le prețuiesc cu adevărat și cărora îmi este dificil să le explic aceste mecanisme în prealabil. către ele, îmi exprim cele mai sincere scuze.

nu mai doresc să trăiesc rușine. îmi imaginez. narativizez supraviețuirea. rezist reducerii conștiinței la utilitate. aceste lumi interioare mă constrîng uneori, însă m-au și conservat în condiții care ofereau foarte puțin spațiu de respirat, atît figurativ, cît și literal.

mintea mea își amintește în mod persistent de ceea ce este capabilă atunci cînd nu este posedată. întrebarea care rămîne este cum poate fi exercitată această capacitate cu intenție.

𖦹

îmi este rușine.

așadar, pictez.

picturile din acest proiect nu sunt direct legate de reflecțiile mele anterioare și nu intenționez să explic mesajele lor proprii, distincte și doar tangențial corelate. vizualul nu necesită transpunere directă în limbaj, altfel ar pierde funcția de imagine.

• „portret fără titlu 1” - disponibil pentru achiziție la 200€ (50% din sumă va fi donată unui beneficiar)

• „portret fără titlu 2” - disponibil pentru achiziție la 200€ (50% din sumă va fi donată unui beneficiar)

• „portret fără titlu 3” - disponibil pentru achiziție la 200€ (50% din sumă va fi donată unui beneficiar)

• la care se poate adăuga un cost suplimentar de 20€ - 40€ pentru ramă (dacă se dorește), în funcție de modelul de ramă ales de cumpărător (procesul de înrămare este gestionat integral de mine).